Istoria Săpunului

     

        Săpunul, având rol de agent de curăţare corporală, a fost inventat de către fenicieni în anul 600 î.Hr.; era obţinut prin amestecarea grăsimii de capră cu cenuşa de lemn. Fenicienii, negustori mediteraneeni, au adus săpunul grecilor şi romanilor şi, potrivit scriitorului latin Pliniu cel Bătrân, l-au vândut galilor pe post de leac, posibil cu rol de laxativ.

        Cuvântul provine de la planta de sapunarita (Saponaria officinalis), a cărei sevă constituia un agent primitiv de curăţare şi a cărei cenuşă era amestecată cu grăsime animală pentru fabricarea săpunului.

        În prezent, săpunul nu mai este considerat un medicament, însă aşa era privit de Galenus, medicul grec din secolul al II-lea. Acesta îl folosea pentru igienizarea rănilor în principal, şi a corpului în general, recomandându-l călduros tuturor grecilor.

        Romanii, proprietari ai unor băi superbe, au primit entuziasmaţi noul produs. Săpunul nu a fost bine primit în toate ţările. Normal. Nici acum nu este foarte agreat în toate mediile.

În perioada evului mediu, mulţi se temeau că îmbăierea corpului prea des – mai mult decât o dată pe lună sau, în unele religii, mai mult decât o dată pe an – ar fi periculoasă pentru sănătate, dacă nu chiar fatală!

        Chiar şi după ce, în secolul al XI-lea, producerea săpunului devenise o afacere înfloritoare în Marsilia, Genova şi Veneţia, iar în secolul al XII-lea în Anglia, locuitorii Europei Centrale se opuneau cu inverşunare folosirii acestui produs. Această teamă nu a disparut pe deplin nici acum. 

        Când ducesei de Julich din Germania i s-a oferit în dar o cutie cu săpun în anul 1549, aceasta s-a simţit profund jignită şi, într-un acces de furie, l-a dat afară pe cel care-i adusese cadoul. Chiar şi în anul 1672, când un nobil german ce vizita Italia i-a trimis un colet de săpun veneţian doamnei Von Schleinitz, s-a văzut nevoit să includă şi instructiuni de folosire a produsului misterios, subliniind că este vândut ca o noutate.

        În secolul al XIX-lea, lucrurile se mai schimbaseră. În Franţa şi Anglia taxele pentru săpun din perioada imediat următoare războaielor napoleoniene erau atât de ridicate, încat populaţia se vedea nevoită să-şi producă propriul săpun.

        Baronul Justus von Liebig, un chimist german, a mers până acolo încât a afirmat că averea unui popor şi gradul sau de civilizatie pot fi judecate în funcţie de cantitatea de săpun consumată!

 

          În 1907, săpunul s-a transformat în detergent când o firmă germană a început comercializarea detergentului "Persil". Pe langă săpunul de acid carboxilic, "Persil" conţinea perbotat de sodiu (NaBO3) silicat  de sodiu şi carbonat de sodiu. De aici perborat + silicat = "PERSIL"
         Până în 1940 săpunul era cel  mai folosit detergent. În timpul celui de-al doilea război mondial, lipsa grăsimilor, ingredientul predominant din săpun, a dus la cercetarea detergentilor sintetici. Apoi, după război, apariţia maşinilor de spălat automate a accentuat nevoia unor noi alternative la săpun.